Ascensiunea lui Adolf Hitler la putere nu a fost un proces inevitabil, iar prăbușirea Republicii de la Weimar nu a urmat un traseu prestabilit. Aceasta este concluzia istoricului Timothy W. Ryback, prezentată într-un interviu publicat de The Atlantic cu privire la noua sa carte, «53 Days: How Hitler Dismantled a Democracy». Volumul analizează perioada dintre 30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit cancelar al Germaniei, și 23 martie 1933, când Reichstagul a adoptat Legea de abilitare, care i-a oferit puterea de a guverna practic fără control parlamentar.
În doar 53 de zile, Germania a trecut de la o democrație parlamentară fragilă la un regim în care cancelarul putea legifera fără aprobarea legislativului. Ryback subliniază că, privind înapoi, istoria pare coerentă și inevitabilă, dar pentru oamenii care au trăit acele săptămâni rezultatul nu era deloc predeterminat. Istoricul spune că istoria politică este alcătuită din decizii succesive, ezitări, conflicte și împrejurări care pot împinge lucrurile într-o direcție sau alta. Cartea sa ar fi putut purta un alt titlu: «Cum Hitler aproape că nu a reușit să distrugă o democrație».
Un paradox central evidențiat de Ryback este că Hitler disprețuia democrația, dar îi înțelegea foarte bine mecanismele și le folosea în propriul avantaj. La alegerile din iulie 1932, Partidul Nazist a obținut 37% din voturi, cel mai bun rezultat al său într-un scrutin descris de istoric drept complet deschis și liber. Deși nu era o majoritate, Hitler a prezentat rezultatul ca pe un mandat de a conduce Germania, construind o logică potrivit căreia 37% reprezentau, într-un fel, «75% din 51%», adică majoritatea relativă a unei majorități absolute. Această capacitate de a transforma un rezultat incomplet într-o pretenție la putere totală a fost una dintre cheile succesului său.
Hitler a folosit această strategie mai întâi în raport cu aliații și rivalii de pe dreapta, pe care i-a cooptat, menajat sau zdrobit politic înainte de a se întoarce împotriva stângii. La fel de important, el nu a încercat să își tempereze mesajul pentru a cuceri centrul politic. Consilierii săi îl îndemnau uneori să reducă intensitatea discursului antisemit, dar Hitler refuza. «Predica întotdeauna pentru propria bază», spune Ryback, iar această fidelitate față de electoratul său cel mai radical a făcut parte din formula prin care și-a consolidat puterea.
O altă lecție importantă privește modul în care Hitler a folosit slăbiciunile democrației împotriva democrației însăși. Germania avea motive reale de frustrare: consecințele Tratatului de la Versailles, povara reparațiilor și problemele economice profunde. Ryback insistă că o parte importantă a nemulțumirilor exploatate de Hitler erau legitime. Dar nemulțumirea a fost transformată în armă politică. Hitler a contribuit în repetate rânduri la blocarea procesului legislativ și la paralizarea Reichstagului, făcând tot mai dificilă adoptarea legilor. Guvernul era împins astfel să recurgă tot mai mult la decrete executive, iar Hitler folosea chiar această disfuncționalitate drept argument împotriva democrației: dacă parlamentul nu poate funcționa, atunci sistemul însuși este defect, iar soluția trebuie să fie un lider capabil să îl înlocuiască.
Pentru Ryback, acesta este unul dintre mecanismele care merită privite cu atenție și astăzi: nu simpla existență a nemulțumirilor amenință o democrație, ci modul în care ele pot fi exploatate pentru a delegitima întregul sistem. Chiar și după numirea sa ca cancelar, Hitler putea fi oprit. Cartea urmărește cu atenție primele zile ale sale în funcție, tocmai pentru a arăta cât de departe era încă de imaginea dictatorului atotputernic pe care o asociem astăzi cu el. În prima zi, Hitler a vrut să modifice legile electorale, dar a constatat că era mai complicat decât credea. A încercat apoi să interzică Partidul Comunist, dar au apărut obiecții: exista baza legală pentru o asemenea decizie? Nu ar fi provocat tulburări sociale? Când Hitler a răspuns că, în cazul unor revolte, putea fi chemată armata, ministrul Apărării, Werner von Blomberg, i s-a opus. Armata germană, i-a transmis el, era pregătită să apere țara împotriva dușmanilor externi, nu să tragă asupra propriilor cetățeni pe străzile Germaniei.
Deși volumul nu face trimiteri la politica actuală, autorul interviului, Scott Stossel, observă că unele dintre mecanismele descrise de Ryback au ecouri contemporane: atacarea presei, încercarea de a îndepărta funcționari considerați neloiali, exploatarea resentimentelor populare și mobilizarea unei baze politice permanent indignate. Publicația avertizează însă și asupra riscului comparațiilor facile cu Hitler, care pot trivializa Holocaustul, pentru care, subliniază The Atlantic, nu există o paralelă în America contemporană.