Mihai Fifor a deschis o nouă dispută despre cine și în ce limite poate angaja România în deciziile europene de politică externă. Deputatul PSD i-a cerut Oanei Țoiu să explice în baza cărui mandat a susținut, în numele României, o inițiativă semnată de 11 state membre ale Uniunii Europene privind reducerea blocajelor produse de veto și folosirea mai largă a votului cu majoritate calificată.
Critica formulată pe 6 septembrie are două niveluri. Primul este politic: Fifor susține că un ministru dintr-un guvern demis nu ar trebui să ia poziții care pot influența pe termen lung arhitectura decizională a Uniunii. Al doilea este instituțional: parlamentarul cere să se știe dacă poziția Oanei Țoiu a fost stabilită de președinte, de Guvern sau printr-o altă procedură oficială.
Documentul european aflat în centrul controversei este însă mai îngust decât formula de „renunțare la veto” folosită în unele reacții politice. Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Luxemburg, Țările de Jos, România, Spania și Suedia au cerut ca politica externă a UE să poată evita mai ușor situațiile în care un singur stat blochează o decizie susținută de restul Uniunii.
Scrisoarea propune cinci direcții: respectarea cooperării loiale între state, utilizarea mai frecventă a abținerii constructive, evitarea legării unei decizii de politică externă de teme fără legătură directă, explorarea instrumentelor din tratatele existente pentru trecerea de la unanimitate la majoritate calificată și motivarea clară a opoziției atunci când un stat invocă interese naționale vitale.
Asta nu înseamnă că România și-a pierdut prin semnătura Oanei Țoiu dreptul de veto. Articolul 31 din Tratatul privind Uniunea Europeană conține deja situații în care Consiliul poate decide cu majoritate calificată în politica externă și mecanisme prin care această procedură poate fi extinsă în anumite cazuri. Activarea unei asemenea schimbări presupune însă pași suplimentari prevăzuți de tratate. Scrisoarea celor 11 state este o poziționare politică și o solicitare de folosire mai eficientă a mecanismelor existente, nu o modificare a tratatului prin ea însăși.
De aici începe partea românească a disputei. Constituția spune că Guvernul realizează politica internă și externă a țării, potrivit programului de guvernare acceptat de Parlament. Tot Constituția prevede că, după încetarea mandatului, Guvernul îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice până la depunerea jurământului de către noul Executiv.
Fifor folosește această limitare pentru a susține că Oana Țoiu trebuie să arate cine i-a acordat mandatul pentru o inițiativă cu implicații asupra modului în care UE ar putea lua decizii de politică externă în viitor. Textul constituțional nu enumeră însă fiecare tip de acțiune diplomatică permisă sau interzisă unui guvern demis, astfel că simpla existență a articolului 110 nu rezolvă automat disputa concretă. Până acum, controversa este una politică și instituțională, nu rezultatul unei hotărâri care să fi declarat nelegală semnătura României.
Tensiunea este alimentată și de o a doua confruntare în care Fifor a invocat numele ministrului de Externe. El a legat poziția Oanei Țoiu de discuțiile de la Bruxelles privind modificările Legii ANI și situația liderului USR Dominic Fritz. Guvernul a precizat însă că Ilie Bolojan și Oana Țoiu au cerut Comisiei Europene urgentarea verificării conformității noii legi cu dreptul european, pentru ca eventualele probleme să poată fi corectate la timp. Executivul a respins interpretarea potrivit căreia ar fi cerut tăierea celor 770 de milioane de euro din PNRR asociate jalonului de integritate.
Acest episod explică de ce disputa privind veto-ul a depășit rapid tema tehnică a procedurilor europene. Fifor pune sub semnul întrebării dacă ministrul acționează exclusiv în numele statului sau și în logica politică a USR. Țoiu, în schimb, rămâne ministrul care reprezintă România în reuniunile externe și în contactele cu partenerii europeni în perioada de interimat.
Miza europeană este reală. Regula unanimității a permis în ultimii ani blocarea sau întârzierea unor decizii de politică externă, iar mai multe capitale vor un mecanism care să reducă această vulnerabilitate. Pentru statele mai mici, veto-ul rămâne însă și o garanție că interesele naționale nu pot fi ignorate de o majoritate formată în jurul marilor puteri europene.
România se află astfel în fața a două întrebări diferite. Una privește fondul: cât de departe vrea să meargă în susținerea votului cu majoritate calificată în politica externă a UE. Cealaltă privește procedura internă: cine stabilește și validează o asemenea poziție atunci când Guvernul este demis și funcționează cu atribuții limitate.
Următorul pas depinde de răspunsul instituțiilor române. O clarificare publică a mandatului primit de Ministerul Afacerilor Externe ar putea separa disputa juridico-instituțională de confruntarea dintre PSD și USR. La nivel european, orice trecere efectivă de la unanimitate la majoritate calificată va necesita oricum alte decizii, dincolo de scrisoarea semnată de cele 11 state.