Bogdan Gavaza, fondatorul Școlii Românești din Haga, susține că românii din diaspora pot contribui concret la viața țării fără să se întoarcă acasă, iar România ar trebui să renunțe la întrebarea „Când vă întoarceți?” în favoarea uneia mai productive: „Ce putem construi împreună?”. În viziunea sa, comunitățile românești din străinătate formează o rețea globală de competențe, experiențe și relații care poate deveni un activ strategic pentru țară.
Gavaza, care a înființat școala în 2014, pornind de la întrebarea ce rămâne românesc în copiii crescuți într-o altă cultură, consideră că identitatea nu trebuie să fie o ancoră în trecut, ci o resursă pentru dezvoltare. „Dacă știi de unde vii, capeți uneori mai mult curaj să descoperi unde poți ajunge”, explică el. Proiectul de la Haga a evoluat de la predarea limbii române către un program mai amplu, care include dezvoltarea personală a copiilor: autonomie, curiozitate, încredere în sine, inteligență emoțională și gândire critică.
Fondatorul școlii descrie diaspora ca pe „o hartă privită noaptea”, în care orașe precum Paris, Bruxelles, Haga, Londra, Chicago, München sau Madrid sunt puncte luminoase care se aprind unul după altul. Experiența acumulată de românii plecați poate circula spre România prin educație, antreprenoriat, investiții, cercetare sau transfer de competențe, chiar dacă aceștia continuă să trăiască în alte țări. Statele mici sau medii, spune el, au rareori toate resursele în interiorul frontierelor, dar pot deveni puternice dacă știu să își activeze cetățenii din lume.
Gavaza vorbește despre o „Diaspora 2.0”, care nu mai trebuie privită doar prin prisma remitențelor, votului sau întoarcerii acasă, ci ca o rețea de competențe, inovație și leadership. Distanța l-a făcut să vadă România mai limpede, spune el, descoperind creativitatea și adaptabilitatea românilor, dar și energia consumată în neîncredere și fragmentare. Integrarea, adaugă el, nu înseamnă să alegi între cultura în care ai crescut și cea în care trăiești, ci să înveți să le pui în dialog.
Pentru copiii care cresc între două culturi, dubla apartenență poate deveni un avantaj: rădăcinile oferă stabilitate, iar libertatea de a privi lumea din mai multe perspective le dă aripi. Prima generație a diasporei a trăit cu dorul de casă, de patrie, de bunici, dar copiii care cresc acum la Haga, Bruxelles, Paris, Londra sau Amsterdam nu cresc în nostalgia părinților, subliniază Gavaza. Pentru ei, identitatea nu este un drapel plantat pentru a revendica un teritoriu, ci o unealtă care le oferă rădăcini suficient de puternice pentru a avea curajul să își întindă aripile.
Concluzia fondatorului școlii este că România va câștiga enorm când va privi milioanele de români din afara granițelor prin experiența, competențele și punțile pe care le pot construi, oriunde ar trăi. „România nu se termină la graniță”, afirmă el, iar un român poate locui departe de țară și, în același timp, să participe concret la viața ei. Întrebarea „Unde este acasă?” devine, la un moment dat, mai puțin importantă decât „Cine sunt eu, indiferent unde mă aflu?”.