În sportul de performanță, ideea că progresul vine din antrenamente tot mai multe, mai intense și cu mai puține zile libere este adânc înrădăcinată. Însă organismul nu funcționează după regula «cu cât mai mult, cu atât mai bine». La un moment dat, ceea ce ar trebui să construiască performanța începe să o distrugă. Antrenamentul este, în esență, un stres controlat: mușchii sunt solicitați, rezervele energetice consumate, sistemul nervos pus la lucru, iar corpul primește semnalul că trebuie să se adapteze. Adaptarea însă nu se produce în timpul efortului, ci în perioada de recuperare. Când alternanța dintre solicitare și refacere este respectată, corpul devine mai puternic. Când dezechilibrul persistă, apar oboseala acumulată, scăderea performanței, tulburările de somn, modificările de dispoziție și, în cazurile severe, sindromul de supraantrenament.
Specialiștii fac o distincție importantă între oboseala normală și supraantrenament. După un antrenament greu este firesc să fii obosit, iar chiar și câteva zile cu performanțe mai slabe pot face parte din procesul normal de adaptare. Există conceptul de «functional overreaching» — o perioadă scurtă în care sportivul se antrenează peste nivelul obișnuit, performanța scade temporar, dar organismul își revine și poate deveni ulterior mai performant. Problema apare atunci când solicitarea excesivă este repetată și recuperarea rămâne insuficientă. Se ajunge la «non-functional overreaching», iar în formele persistente și severe, la sindromul de supraantrenament. Diagnosticul nu se bazează pe o singură analiză de sânge sau pe un test simplu, ci pe evaluarea întregului context al sportivului.
Unul dintre cele mai paradoxale semnale este chiar scăderea performanței. Sportivul se antrenează mai mult, dar aleargă mai încet, ridică mai puțin, obosește mai repede sau simte că eforturi anterior ușoare au devenit brusc dificile. Apar apoi semne pe care mulți le pun pe seama unei perioade proaste: oboseală persistentă, dureri musculare care nu dispar, somn perturbat, iritabilitate, lipsă de motivație, dificultăți de concentrare sau senzația că antrenamentul a devenit o obligație apăsătoare. Pot apărea și îmbolnăviri mai frecvente sau modificări ale greutății. Aceste simptome nu sunt specifice exclusiv supraantrenamentului și pot avea și alte cauze medicale, motiv pentru care evaluarea trebuie făcută cu atenție, notează British Journal of Sports Medicine.
Supraantrenamentul nu este doar o problemă musculară. Sportivul poate intra într-un cerc vicios: performanța scade, iar reacția lui este să se antreneze și mai mult pentru a recupera. Rezultatul poate fi exact opusul celui dorit. Presiunea de a performa, competițiile, problemele personale, lipsa somnului și stresul psihologic se adaugă peste stresul fizic. De aceea, recuperarea nu înseamnă doar odihnă musculară, ci include somnul, alimentația, hidratarea, reducerea încărcării când este necesar și recuperarea psihologică. Comitetul Olimpic Internațional subliniază că încărcarea sportivului trebuie privită împreună cu factorii care nu țin direct de sport, inclusiv stresul psihologic, călătoriile, programul competițional și starea generală de sănătate.
În sport, limitele sunt importante, dar există o diferență între a-ți depăși limitele într-un antrenament și a ignora sistematic semnalele organismului. Un sportiv disciplinat nu este cel care se antrenează indiferent de orice, ci cel care știe când să accelereze și când să reducă ritmul. Uneori, cea mai matură decizie sportivă nu este să mai adaugi o oră de antrenament, ci să dormi încă două ore. Nu este să mai alergi încă 10 kilometri, ci să accepți o zi de recuperare. Nu este să ignori durerea, ci să afli de unde vine. Performanța nu se construiește doar prin efort, ci prin alternanța dintre efort și recuperare.
Corpul nu este un adversar pe care trebuie să-l învingem, ci partenerul fără de care nu putem ajunge nicăieri. Îl putem împinge, îl putem provoca și îi putem cere mai mult decât ieri, dar trebuie să-i oferim și timpul necesar pentru a răspunde acestei provocări. Există un moment în care «încă puțin» nu mai înseamnă progres, ci începutul facturii pe care organismul o plătește pentru tot ceea ce i-am cerut fără să-i oferim timp de refacere. Iar uneori, cel mai greu lucru pentru un sportiv nu este să mai dea totul, ci să se oprească.
2