Eugen Ionescu, plecat în Franța înainte de război și devenit unul dintre cei mai cunoscuți dramaturgi ai lumii, a rămas și după exil sub atenta supraveghere a autorităților comuniste de la București. Regimul a încercat, pe rând, fie să profite de faima lui, fie să-l izoleze, în funcție de atitudinea pe care scriitorul o avea față de România.
În anii ’60, Securitatea a încercat să-l convingă să se întoarcă în țară. Au fost folosiți prieteni și membri ai familiei, iar un argument important a fost montarea pieselor sale pe scenele românești, un gest care trebuia să arate că opera lui este apreciată acasă și că rămâne parte din cultura națională.
Strategia s-a schimbat după ce Eugen Ionescu s-a implicat în acțiuni de solidaritate cu disidenții. Instituția a încercat atunci să-l îndepărteze de Paul Goma și de ceilalți opozanți ai regimului. Potrivit documentelor din dosarele de securitate, au fost folosite inclusiv operațiuni de influență care vizau familia scriitorului și relațiile sale culturale, cu scopul de a-i slăbi legăturile cu mediul disident.
Cazul arată cum comunismul românesc a încercat să folosească prestigiul internațional al unor intelectuali exilați, dar și cum a reacționat atunci când aceștia au ales să sprijine opoziția. Dosarele de la Securitate sunt, în acest sens, o sursă importantă pentru înțelegerea relației dintre cultura română din exil și regimul de la București.
1