Opt state membre ale Uniunii Europene urmează să organizeze alegeri în următoarele 12 luni, un ciclu electoral fără precedent într-o generație, care ar putea reconfigura echilibrul politic al continentului și relația acestor țări cu Bruxelles-ul. Patru dintre cele mai populate cinci state membre ale UE — Spania, Franța, Italia și Polonia — se numără printre cele care vor trece prin scrutin, alături de Estonia, Finlanda, Grecia și Slovacia.
Convocarea alegerilor parlamentare anticipate în Spania pentru 29 noiembrie marchează începutul acestei perioade electorale intense. Calendarul include alegerile prezidențiale și parlamentare din Franța, considerate potențial cele mai importante, precum și scrutinul legislativ din Polonia. Italia trebuie să organizeze alegeri până în decembrie anul viitor, dar votul ar putea avea loc mai devreme. Germania, deși nu are alegeri naționale în această perioadă, ar putea fi afectată indirect de scrutinurile regionale, care ar putea pune în pericol poziția cancelarului Friedrich Merz, după rezultatele slabe obținute deja de Uniunea Creștin-Democrată în estul țării.
Analiștii citați de Financial Times remarcă un fenomen comun: deplasarea spre dreapta a electoratului și ascensiunea partidelor naționaliste și de extremă dreapta. Mark Leonard, directorul Consiliului European pentru Relații Externe, observă că aceste formațiuni învață unele de la altele și folosesc strategii asemănătoare, adaptate crizelor momentului. Alternativa pentru Germania și-a schimbat temele de campanie de la opoziția față de ajutoarele pentru sudul Europei în timpul crizei datoriilor, la combaterea imigrației, contestarea vaccinării și opoziția față de tranziția verde. În paralel, au apărut partide și mai radicale, precum Viitorul Național în Italia și Confederația Coroanei Poloneze.
Catherine de Vries, profesoară de științe politice la IE University din Madrid, explică ascensiunea acestor formațiuni prin fragmentarea sistemelor de partide, scăderea loialității alegătorilor și polarizarea opiniilor. Rețelele sociale și diminuarea influenței surselor tradiționale de informare au contribuit la schimbarea modului în care se desfășoară campaniile. Partidele radicale promovează mesaje simple, centrate pe prioritatea intereselor naționale în raport cu imigrația, instituțiile supranaționale și ajutorul acordat Ucrainei. «Partidele radicale de dreapta au reușit să ofere, într-un moment de mare incertitudine politică, o direcție foarte clară: ne vom pune propriul popor pe primul loc, înaintea migranților, a instituțiilor supranaționale și a contribuțiilor pentru Ucraina», afirmă de Vries. În același timp, partidele tradiționale sunt penalizate de alegători pentru lipsa unor soluții convingătoare la problemele economice și sociale.
În Italia, Giorgia Meloni ar putea obține un al doilea mandat, însă presiunea formațiunilor mai radicale îi complică poziția. Partidul Viitorul Național, condus de fostul general Roberto Vannacci, ar putea ajunge să facă parte din coaliția de guvernare. Vannacci o acuză pe Meloni că și-a trădat electoratul. Până acum, Meloni a fost considerată un exemplu de lider naționalist-populist care a adoptat o abordare pragmatică după preluarea puterii: guvernul său a respectat regulile fiscale europene, a cooperat cu Comisia Europeană și a susținut Ucraina. Totuși, această orientare nu este garantată pe termen lung. În încercarea de a-și consolida sprijinul în rândul alegătorilor de dreapta, Meloni și-a înăsprit discursul privind imigrația și a interzis purtarea burqa și a vălului integral în școli.
În Franța, Marine Le Pen, lidera partidului de extremă dreapta Adunarea Națională, este prezentată de Financial Times drept principala favorită în cursa prezidențială, în timp ce adversarii săi tradiționali sunt divizați. Le Pen a încercat să îmbunătățească imaginea partidului și să-i consolideze credibilitatea. Cu toate acestea, programul său include măsuri care ar putea provoca un conflict major cu Bruxelles-ul: reducerea cu 11 miliarde de euro a contribuției Franței la bugetul UE, retragerea din anumite componente ale politicii europene de azil și ale pieței unice, precum și modificarea Constituției franceze pentru a afirma supremația legislației naționale asupra celei europene. Deși RN a renunțat la ideea ieșirii Franței din UE și din zona euro, măsurile propuse ar echivala, în practică, cu o retragere parțială.
În Polonia, partidul naționalist Lege și Justiție, care a guvernat între 2015 și 2023, s-a divizat, iar o parte dintre alegătorii săi se îndreaptă către două formațiuni mai radicale. O eventuală apropiere între dreapta conservatoare și partidele radicale ar putea pune sub presiune sprijinul pentru Ucraina și politicile comune ale UE, de la buget la migrație, avertizează analiștii. În acest context, scrutinurile din următoarele 12 luni nu sunt doar o serie de alegeri naționale, ci un test pentru coeziunea europeană și pentru capacitatea instituțiilor de la Bruxelles de a-și menține direcția politică.
2