Franța se îndreaptă către alegerile prezidențiale din 2027 într-o atmosferă de pesimism profund, iar consecințele scrutinului vor depăși granițele țării, afectând Europa și alianța occidentală. Dezamăgirea alegătorilor față de întreaga clasă politică și sentimentul tot mai răspândit că „am încercat deja toate celelalte variante” o propulsează pe Marine Le Pen, lidera populistă anti-imigrație, într-o poziție serioasă pentru Palatul Élysée, notează Paul Taylor, cercetător la European Policy Centre, într-o analiză preluată de SpotMedia.
Cu toate acestea, istoria recentă arată că surprizele pot răsturna orice pronostic. În 2011, Dominique Strauss-Kahn, directorul FMI și fost ministru de Finanțe, era marele favorit al stângii pentru prezidențialele din 2012, fiind văzut ca singurul capabil să-l învingă pe Nicolas Sarkozy. Un scandal sexual i-a distrus cariera, iar François Hollande, considerat fără șanse reale, a ajuns la Élysée. Cinci ani mai târziu, François Fillon, fost premier conservator, părea favorit cert, dar dezvăluirea unor locuri de muncă fictive pentru soția sa, plătite din bani publici, l-a scos din cursă. Victoriile i-a revenit unui outsider centrist fără partid: Emmanuel Macron.
Particularitățile care fac criza franceză diferită de cea a altor democrații dezvoltate au rădăcini istorice adânci, explică Taylor, care a discutat subiectul cu sociologul Michel Wieviorka. Franța a fost primul mare stat centralizat al Europei, iar tradiția intervenției statului în economie datează din secolul al XVII-lea, de pe vremea cardinalului Richelieu, a lui Ludovic al XIV-lea și a ministrului Jean-Baptiste Colbert. Această tradiție a fost reluată în secolul XX de Charles de Gaulle și de guvernele postbelice, care au folosit planificarea economică pentru a accelera modernizarea industrială, de la programul nuclear la industria aerospațială și marile proiecte de infrastructură.
Această moștenire explică de ce francezii au așteptări uriașe de la stat și acceptă niveluri ridicate de impozitare și cheltuieli publice, printre cele mai mari din lume raportat la PIB. Dar aceeași tradiție a generat o datorie publică de aproximativ 118% din PIB, una dintre cele mai ridicate din Europa, aflată în creștere rapidă. „Francezii sunt foarte atașați de serviciile publice și sunt profund îngrijorați de degradarea lor”, spune Wieviorka, citat în analiză. Degradarea este vizibilă în educație, justiție, poliție, administrația fiscală și sistemul medical, lucru scos la iveală de pandemia de Covid-19. „Au sentimentul că eram cândva o mare țară, iar acum ne destrămăm.”
O a doua particularitate este tradiția de secole a protestului, uneori violent, de la răscoalele țărănești și baricadele pariziene din secolele XVI-XVII până la Revoluția din 1789. Revolta împotriva autorității este considerată de o parte importantă a societății nu doar acceptabilă, ci legitimă, o mentalitate sintetizată de Jean-Paul Sartre prin formula „Este drept să te revolți”. Spre deosebire de sindicatele britanice sau germane, mișcarea sindicală franceză, formată în spiritul anarho-sindicalismului și influențată ulterior de Partidul Comunist, nu a dezvoltat aceeași tradiție a compromisului și a reformelor negociate.
Istoria politică franceză a fost marcată și de confruntarea dintre stânga republicană și forțele autoritare sprijinite de Biserica Catolică, culminând cu afacerea Dreyfus la sfârșitul secolului al XIX-lea. Din această luptă s-a născut separarea strictă dintre Biserică și stat și principiul laicității, cunoscut ca laïcité, care rămâne un pilon central al identității republicane. Aceste elemente istorice și culturale conturează un peisaj politic fragil, în care campania pentru 2027 se desfășoară sub semnul neîncrederii și al căutării unei alternative credibile la actuala clasă politică.