La 35 de ani de la Revoluție, reforma serviciilor secrete rămâne un proiect neterminat. Deși aproape fiecare generație politică a anunțat că va reorganiza instituțiile de informații, puține schimbări au fost duse până la capăt, iar unele dintre cele mai importante inițiative zac și astăzi în Parlament. Două proiecte legislative care ar fi limitat inclusiv timpul petrecut de Lucian Pahonțu la conducerea Serviciului de Protecție și Pază (SPP) nu au fost adoptate, deși au fost depuse în urmă cu ani.
Cazul Pahonțu arată cel mai simplu unde s-a oprit reforma. Legea de organizare a SPP, adoptată în 1998, stabilește că directorul este numit de președintele României, la propunerea CSAT, dar nu precizează durata mandatului și nici o procedură periodică de reconfirmare. Această omisiune a făcut posibil ca un singur om să conducă serviciul din 2005, sub patru președinți – Traian Băsescu, Klaus Iohannis, Ilie Bolojan și Nicușor Dan – fără audieri publice sau un control parlamentar comparabil cu cel prevăzut, cel puțin formal, pentru SRI și SIE.
Prima mare restructurare a serviciilor a început imediat după căderea regimului comunist. Securitatea a fost desființată formal, iar în martie 1990 a fost creat Serviciul Român de Informații. Au urmat Legea securității naționale nr. 51/1991, Legea SRI nr. 14/1992 și, mai târziu, legile de organizare pentru SIE, STS și SPP. Aceste acte au separat instituțional serviciile și au introdus un control civil și parlamentar formal. În 1993 a fost creată, prin Hotărârea Parlamentului nr. 30/1993, comisia specială care supraveghează SRI, având, între altele, atribuția de a verifica dacă serviciul respectă Constituția și drepturile cetățenilor.
Dar reforma instituțională nu a însemnat și o ruptură completă față de vechea Securitate. SRI a preluat sedii, infrastructură, arhive și o parte dintre cadre. Arhivele poliției politice au rămas ani întregi în custodia serviciilor, iar accesul victimelor la propriile dosare a fost amânat. Abia în 1999, spre finalul mandatului lui Emil Constantinescu și al guvernării CDR, a fost adoptată legea care a creat CNSAS. Chiar și atunci, transferul arhivelor a fost lent, iar serviciile au păstrat posibilitatea de a invoca securitatea națională pentru a bloca predarea unor documente. Anii ’90 au produs, așadar, instituții noi și primele mecanisme de control, dar nu o separare fără echivoc între serviciile democratice și moștenirea Securității.
Studiile consacrate reformei serviciilor românești arată că schimbările au fost deseori întârziate și determinate mai degrabă de presiunea societății civile și a partenerilor occidentali decât de inițiativa constantă a partidelor. În perioada administrațiilor Emil Constantinescu și Ion Iliescu, apropierea de NATO a obligat România să reorganizeze instituțiile de apărare și informații, să limiteze relațiile cu servicii ostile Alianței și să crească interoperabilitatea cu structurile occidentale. A fost probabil cea mai consistentă transformare profesională a serviciilor de după 1989: restructurări de personal, instruire după standarde occidentale, schimburi de informații și cooperare cu serviciile statelor NATO. România a intrat în Alianță în 2004.
Profesionalizarea și integrarea occidentală nu au rezolvat însă controlul democratic. Evaluările academice arată că reforma a acordat mai multă atenție eficienței și cooperării internaționale decât transparenței, protejării drepturilor individuale și capacității Parlamentului de a verifica efectiv serviciile. SPP a primit propria lege de organizare în 1998, iar Legea nr. 191 a stabilit că directorul este numit de președintele României, la propunerea CSAT, fără a preciza însă durata mandatului.
Traian Băsescu a ajuns la Cotroceni în 2004 cu un discurs despre lupta împotriva corupției și apropierea instituțiilor statului de standardele occidentale. În noiembrie 2005, CSAT a creat Comunitatea Națională de Informații, care trebuia să coordoneze SRI, SIE și serviciile departamentale. Măsura a fost prezentată ca un instrument de cooperare între instituții, dar a ridicat și întrebarea dacă o asemenea structură putea fi creată printr-o hotărâre CSAT, nu printr-o lege dezbătută și adoptată de Parlament. În 2006-2007 au fost elaborate mai multe variante ale unui pachet de legi ale securității naționale. Președinția, Guvernul Tăriceanu și grupurile parlamentare au produs texte și viziuni diferite, iar disputa a fost amplificată de conflictul politic deschis dintre Băsescu și Tăriceanu. Pachetul s-a împotmolit în Parlament: unele texte au primit rapoarte negative, altele au rămas ani întregi pe circuit sau au fost abandonate.
Băsescu declara în 2009 că reforma internă a SRI, începută în 2005, se încheiase în 2008, dar recunoștea că demilitarizarea serviciului depindea de adoptarea noilor legi. Legile nu au fost adoptate. Reforma din epoca Băsescu a schimbat conducerea, organizarea și orientarea externă a serviciilor, dar nu a reușit să înlocuiască legile fundamentale din 1991-1992 și nici să construiască un control parlamentar semnificativ mai puternic. În aceeași perioadă a început mandatul lui Lucian Pahonțu, numit în 2005 de Traian Băsescu, care a rămas în funcție pe toată perioada următoare, ilustrând cel mai clar eșecul reformei serviciilor secrete românești.