Rusia a extras pe teritoriul propriu 2.738 de tone de uraniu în 2024, aproximativ 4,5% din producția mondială de 60.213 tone. Totuși, această statistică spune doar unde se află mina. Centre for Strategic Advantage a calculat separat cine controlează sau deține participații în activele miniere și ajunge la o imagine mult mai amplă a influenței ruse.
Potrivit analizei, poziția Rusiei s-ar fi apropiat deja de un sfert din capacitatea globală de extracție în 2024. În scenariul central, ponderea ar putea urca la aproximativ 36% până în 2040 dacă proiectele convenite, aflate în dezvoltare și cele prospective avansează conform planurilor. Este o estimare condiționată, nu o certitudine: licențele, finanțarea, politica statelor gazdă și relațiile dintre acționari se pot modifica. Procentul descrie o posibilă structură de control, nu o producție garantată pe teritoriul Rusiei.
Kazahstanul este principala explicație. Țara a produs 23.270 de tone de uraniu în 2024, circa 39% din totalul mondial. Uranium One, companie deținută de Rosatom, participă la mai multe exploatări mari împreună cu Kazatomprom. World Nuclear Association atribuie Uranium One o producție externă de 5.829 de tone în 2024. În statisticile pe țări, uraniul este kazah; într-o analiză a proprietății, o parte a influenței aparține grupului nuclear de stat rus.
În Africa, planurile se află în etape diferite. Proiectul Mkuju River din Tanzania este încă în dezvoltare, iar instalația pilot de procesare lansată în iulie 2025 nu înseamnă că există deja o mină comercială. În Namibia, Uranium One desfășoară explorări geologice în bazinul Aranos. În Niger, un memorandum din decembrie 2025 cu compania de stat TNUC acoperă permise, explorare și posibile mine viitoare. Documentul nu dovedește un control actual al Rosatom asupra producției nigeriene.
Pentru piața europeană, tema este legată direct de securitatea energetică. Uniunea Europeană încearcă prin REPowerEU să reducă dependențele nucleare rusești, însă Comisia a estimat preliminar că aproape 2.900 de tone de uraniu rusesc sub formă îmbogățită sau combustibil au ajuns încă în UE în 2025. Capacitățile occidentale de conversie și îmbogățire sunt limitate, iar extinderea lor necesită timp. Diversificarea nu se poate face printr-un singur contract.
Prețul și disponibilitatea uraniului natural se formează pe o piață globală comună. O concentrare a controlului asupra minelor poate afecta negocierea contractelor chiar și atunci când combustibilul final este fabricat în altă parte. În același timp, o participație rusă într-o societate mixtă nu înseamnă că Moscova poate decide singură soarta unei mine. Guvernul țării gazdă, partenerii locali și licențele rămân factori esențiali.
Acesta este și motivul pentru care etapele africane trebuie urmărite separat. Un proiect aflat în explorare poate să nu ajungă niciodată la producție, iar o instalație pilot nu are aceeași greutate ca o mină matură. Scenariul CSA le include ca posibilă capacitate viitoare, ceea ce îl face util pentru planificare, dar îl și expune la incertitudine. Orice întârziere sau schimbare de proprietar poate muta procentul din 2040.
Proiecția de 36% este, așadar, un test de risc pentru următorii 15 ani. Schimbări în Kazahstan, investiții concurente în Africa sau dezvoltarea altor zăcăminte pot reduce mult ponderea rusă. Dacă însă proiectele actuale se consolidează fără alternative suficiente, dependența Occidentului s-ar putea muta de la o verigă a lanțului la alta. Deciziile de investiții luate acum vor stabili cât de diversificată va fi piața uraniului în anii 2030.