Pentru România, semnalele de escaladare din nordul flancului estic al NATO nu sunt o problemă îndepărtată. Ele țin de același mecanism de descurajare pe care se bazează și securitatea Mării Negre: un atac asupra unui aliat trebuie să fie tratat ca o problemă a întregii Alianțe.
Directorul CIA, John Ratcliffe, a făcut pe 25 august o vizită neanunțată la Moscova. Mai multe publicații americane au relatat că el a avertizat Rusia să nu atace state NATO, cu o atenție specială pentru regiunea baltică. Analiza The Bizzi Route plasează această vizită într-un context mai larg: Washingtonul pare să fi reacționat la un risc deja în creștere, nu la o escaladare apărută după vizită.
În Polonia, premierul Donald Tusk a avertizat pe 29 august că escaladarea rusă continuă și că o provocare împotriva unui stat NATO nu poate fi exclusă. Lideri din Lituania, Letonia și Polonia vorbiseră deja despre posibilitatea unor acțiuni limitate împotriva infrastructurii critice.
Această formulă este importantă și pentru România. Un test al NATO nu trebuie să ia forma unei invazii clasice. Poate însemna sabotaj asupra infrastructurii energetice sau de transport, atacuri cibernetice, incidente cu drone, operațiuni maritime sau acțiuni conduse prin intermediari care permit negarea responsabilității.
NATO a condamnat în iulie activitatea cibernetică rusă persistentă împotriva aliaților și partenerilor. La 30 august, un oficial al Alianței a spus însă că nu există o amenințare iminentă de atac convențional. Cele două poziții pot fi adevărate în același timp: presiunea hibridă poate crește fără ca o ofensivă militară de amploare să fie iminentă.
Germania oferă acum un exemplu concret al acestei zone gri. Berlinul a atribuit Rusiei implicarea într-o tentativă de atac cu dronă explozivă la aeroportul Leipzig/Halle și a anunțat măsuri diplomatice și de securitate. Moscova neagă acuzația.
Pentru București, lecția principală este că vulnerabilitatea nu se măsoară doar în brigăzi și rachete. Porturi, căi ferate, rețele electrice, comunicații, sisteme informatice și infrastructura care susține transportul militar pot deveni ținte ale unei strategii menite să producă presiune fără a declanșa imediat un război deschis.
România are deja experiența incidentelor cu drone și resturi de drone în apropierea frontierei ucrainene, precum și o expunere directă la războiul din Marea Neagră. De aceea, orice creștere a riscului pe flancul nordic trebuie citită și prin prisma sud-estului NATO.
Nu există date publice care să arate că Rusia a decis un atac militar împotriva României sau a altui aliat. Riscul relevant este mai subtil: Moscova poate încerca să vadă câtă ambiguitate poate introduce într-un incident înainte ca NATO să transforme un fapt local într-un răspuns colectiv.
Într-un asemenea scenariu, viteza atribuirii și coerența politică sunt aproape la fel de importante ca forța militară. Următoarea criză ar putea începe cu o explozie, un atac cibernetic sau o dronă, iar abia apoi să devină o problemă de securitate colectivă.