Vreme de secole, roiurile muștei de Golubac au fost unul dintre cele mai temute fenomene ale Dunării, transformând viața comunităților riverane într-un coșmar recurent. Insectele, descrise în relatările vremii ca „adevărați nori năvălitori”, se abăteau asupra vitelor îngrozite și provocau moartea a mii de animale în așezările de pe malul fluviului. De aproape șase decenii, însă, marile roiuri au dispărut aproape complet, iar explicația ține de intervenția omului asupra mediului.
Musca de Golubac, cunoscută științific sub denumirea de Simulium colombaschense, își trage numele de la localitatea sârbească Golubac, situată în apropierea Porților de Fier. Aici, în trecut, insectele se înmulțeau în număr atât de mare încât păstorii își vedeau animalele ucise în câteva ore. Relatările istorice menționează că vitele, caii și chiar oamenii erau atacați de roiuri dense, iar mușcăturile repetate duceau la pierderi masive de sânge și la moarte prin șoc sau sufocare.
Fenomenul era atât de grav încât a influențat chiar și mișcările de trupe în timpul campaniilor militare din zonă. Se spune că armatele otomane și austriece care traversau regiunea evitau anumite perioade ale anului, când insectele deveniau deosebit de agresive. Localnicii își adăposteau animalele în adăposturi fumigene, iar cei care puteau își mutau turmele departe de luncile inundabile ale Dunării în sezonul de reproducere al muștelor.
Declinul dramatic al populațiilor de muște de Golubac a început în anii 1960, odată cu marile lucrări hidrotehnice de la Porțile de Fier. Construcția barajului și a hidrocentralei a dus la regularizarea debitului Dunării și la reducerea suprafețelor de apă stătătoare și de mâl, care constituiau mediul ideal pentru dezvoltarea larvelor. Fără aceste zone de reproducere, ciclul de viață al insectelor a fost întrerupt, iar roiurile au încetat să se mai formeze la scara catastrofală din trecut.
Specialiștii atrag atenția că dispariția roiurilor nu înseamnă neapărat dispariția speciei, ci doar reducerea drastică a populațiilor la niveluri care nu mai reprezintă o amenințare. Schimbările climatice și modificările ulterioare ale cursului Dunării ar putea crea condiții favorabile reapariției unor focare locale, însă, deocamdată, nu există semnale că fenomenul istoric s-ar putea repeta la aceeași intensitate.
Pentru comunitățile de pe malul fluviului, amintirea acestor roiuri a rămas vie în memoria colectivă și în documentele vremii. Poveștile despre vitele găsite moarte dimineața, acoperite de insecte, sau despre caii care fugeau înnebuniți spre apă au fost transmise din generație în generație, până când fluviul a fost domesticit și flagelul a devenit doar un capitol din istoria regiunii.